Îmi place sa fiu si musafir. Ca și gazdă/organizator citesc printre rânduri si înțeleg emoțiile si sudoarea pregatirilor. Dar primesc cu toată bucuria si aprecierea momentele astea de răsfăț.
Prima data când am participat la ziua adopției am pășit discret ca pe un tărâm magic. S-a ținut la muzeul satului in 2016. Eram aproape atestați. Cunoșteam personalul Direcției si câțiva părinți in așteptare. Copiii pe care i-am admirat in jurul mesei de colorat mi se păreau atât de frumoși! Ma tot minunam de ei si mi se părea ca acei părinți au câștigat lozul de aur. Grijulii, mândri, Fericiți.
Următorul an nu știu dacă s-a sărbătorit ziua adopției dar in 2018 am venit cu Jackie. La locul de joaca exploratoriu din Apahida/jucu. Cu entuziasm si bucurie ne-am admirat odraslele la joaca. Ai noștri erau mici 3-5 ani. Nu prea înțelegeau ei ce se întâmpla, altceva decât o zi de distracție, sau ca toți acei copiii sunt adoptați.
In pandemie nu s-a făcut nimic dar apoi ne-am întâlnit doi ani la rând in același loc. Si ce fain a fost. Fetele s-au jucat, au interacționat cu Alti copii, au revăzut prieteni, am făcut poze. Am avut conversații mai adânci cu părinți adoptivi si parca am respirat încet si am savurat evenimentul.
Am fost răsfățați cu de toate. Momente artistice, jocuri, umor si teatru si magie.
Si la sfârșit am încheiat cu povesti si conectare si am plecat cu puțin înainte sa se termine. Ca așa prefera introvertiții. Sa vine la timp si sa plece înainte sa se termine. Eu am inima plină de bucurie. Fetele au fost cuminți si atente si mulțumitoare. Si s-au si distrat. Doar Conrad e sfârșit de oboseala după atâta lume si zgomot.
