Copilul instituționalizat, Editura Didactica si Pedagogica 1998 Dumitrana, Magdalena
În ultimii ani s-au desfășurat numeroase investigatii care au dus la concluzia că inteligența, așa cum este ea măsurata prin testele de inteligență, este supusă multor influențe considerabile ținând cont de condițiile de viață.
Terman (1914), Gesell si Lord (1927) constatau existenta unui echipament mintal mai bun la copiii din familiile cu o buna situatie socio-economica, în timp ce copiii proveniți din familii sărace prezintă inhibiție pe toate planurile.
Opinia larg raspandită este ca viata in instituție este în mod cert extrem de nefavorabilă dezvoltării copilului. Instituțiile sunt diferite, există si copii care au reușit sa se dezvolte intr-un grad de normalitate acceptabil si au învins conditiile adverse. Dar în general aici vorbim de copii preferati de catre personalul din institutie, de care acesta s-a ocupat mai mult. Tendintele generale in calitatea dezvoltarii umane care-i afecteaza pe majoritatea celor internati sunt:
- întarzirere in dezvoltarea fizica si motorie, precum si o sensibilitate mai mare la imbolnaviri;
- întarziere in dezvoltarea mintala si a limbajului;
- lipsa de adaptabilitate, de autocontrol; apatie, indiferenta, apasare psihica, tendinta mai mare spre nevroze;
- probleme de comportament: hiperactivitate, incapacitate de concentrare, somn nelinistit, nevoie excesiva de afectiune, conduita de atragere a atentiei, egoism in joc, lipsa experientei in ceea ce priveste jucariile, nesupunere, crize de furie;
- adaptabilitate sociala redusa, rigiditate a relatiei sociale, absenta sentimentului social, frecventa mai mare a comportamentului antisocial si a delincventei;
- în adolescența: dificultati in a-si gasi prieteni, a mentine prietenia si relatiile afective, dificultati in a manui banii, in a-si organiza si conduce viata.
După părerea lui Arieli și Feuerstein (Magdalena Dumitrana – Copilul institutionalizat) instițutia prezintă două tipuri de probleme cu impact negativ. Primul se referă la probleme ale copiilor, al doilea poate fi delimitat sub titlul de probleme ale adulților, ale personalului de îngrijire.
În ceea ce-i priveste pe copii, autorii consideră ca instituția îi obliga la:
- expunere permanenta;
- control excesiv;
- relatii insuficiente cu adultii semnificativi din viata lor;
- departarea de mediile sociale ca, de exemplu, familia si comunitatea sociala larga.
Expunerea reprezinta rezultatul aglomeratiei caracteristice institutiei. Aceasta expunere limiteaza posibilitatile copilului de a se relaxa, si de a se angaja in activitati independente. El se simte ca si cum ar fi tot timpul pe scena, expus vederii membrilor personalului, dar si in ochii prietenilor sai care ii incalca intimitatea. Mentinerea igienei personale se realizeaza laolalta cu colegii sai si aceasta influenteaza modul in care copilul isi percepe identitatea si modul in care ceilalti ii percep identitatea precum si asteptarile lor privind posibilitatile si capacitatile sale.
Supracontrolul este o alta trasatura negativa a vietii din institutie. In general in aceste institutii personalul este insuficient pentru grupul de copii si atunci tendinta este de a structura timpul alocat copiilor si de a unifica activitatile. Aceasta structurare se manifesta in regula de a angaja orare strict planificate si detaliate, care defiensc ceea ce copiii trebuie sa faca in fiecare unitate de timp.
Relatia cu adultii semnificativi pentru copil, din cauza acestui tip de organizare este inexistenta. Relatiile care se stabilesc sunt secundare, de grup, autoritare, de manevrare si nu primare, diadice, suportive.
In institutie copilul nu-si poate desfasura viata intr-un cadru firesc, natural pentru viata sociala, precum un copil obisnuit. Copilul din familie stabileste mult mai multe contacte sociale decat cel din institutie. Cel din institutie “primeste mai multe ordine, pune mai putine intrebari si primeste mai putine explicatii” (Ch. Bühler, 11, p. 65).
In ceea ce priveste problemele pe care adultii de ingrijire le intampina in interiorul institutiei, acestea se refera la prezenta permanenta a sarcinilor care sunt multe si dificile precum si la expunerea fiecaruia prezentei si opiniei celorlalti colegi. De multe ori, adultii de ingrijire sunt mai degraba persoane agresive, neiubitoare.
Izolarea sociala a copilului si absenta legaturii afective primare cu mama ori un inlocuitor ale acesteia, au fost trasaturi depistate de foarte timpuriu ca fiind responsabile pentru problemele copiilor din institutie.
Provence si Lipton (apud Magdalena Dumitrana – Copilul institutionalizat) descriu pe scurt realitatea vietii institutionale astfel:
Absenta figurii parentale specifice. Se face referire aici la nevoia copiilor de a fi ingrijiti de o singura persoana, pentru a se asigura dezvoltarea mentala si emotionala adecvata. In institutii copiii iau contact cu un personal variat, ceea ce duce la fragmentarea ingrijirii si la lipsa de continuitate. Aceasta face dificila dezvoltarea constiintei de sine insusi a copilului si a perceptiei despre mediu, marcand puternic capacitatea de invatare, in sens larg.
Scurtarea timpului petrecut pentru ingrijirea copilului reprezinta un deficit cantitativ important. In institutie cei mai multi copii nu primesc destula ingrijire de tip matern (se are in vedere nu numai durata, ci si calitatea ingrijirii).
Lipsa unei ingrijiri personalizate. Comunicarea dintre mama si copil – care este esentiala pentru formarea atasamentului si pentru dezvoltarea copilului – este redusa la minim in institutie. Ingrijirea copilului din institutie este rutinizata la maxim si doar uneori este legata de nevoile specifice ale unui anumit copil, la un anumit moment. Copilul este hranit, i se schimba scutecul, este ridicat, culcat, dupa un orar care este alcatuit dupa criterii exterioare. Astfel copilul are putine experiente in care adultul sa raspunda necesitatilor sale atunci cand le exprima (de exemplu, a-i da de mancare atunci cand ii este foame si nu dupa orar). In acest fel se instaleaza tulburarea reactiva de atasament, in care copilul are o necesitate, o exprima, dar ea nu este satisfacuta. Dupa cateva astfel de cicluri, copilul invata sa nu aiba incredere in nimeni, capacitatea de invatare este diminuata, prilejurile in care cineva sau ceva ii aduce confort sau satisfactie sunt rare si sarace in continut. Atingerea, care are un rol esential in dezvoltarea copilului mic, este diminuata in institutie, ea realizandu-se doar in programul bine determinat.
Mediul este cel care ramane acelasi zi de zi, luna de luna. Monotonia este foarte mare. Mediul vizual este scazut, el nu vede automobile, animale, case sau un tatic, este scos foarte rar afara, in general pentru a merge la cabinetul medical. Nu este nimeni care sa ii explice ce se petrece in jurul sau si de aceea copiii din institutii comunica greu (vorbirea apare tarziu la copiii care sunt de la varste mici in institutie si vocabularul este sarac). In plus ceea ce lipseste copilului in acest mediu este factorul uman, integrator al experientelor sale. Toate formele de stimulare senzoriala care vin in mod obisnuit din mediu catre copilul mic – imagini, sunete, atingeri – mirosuri sunt putin obisnuite in viata sa.
Posibilitatea de a se juca si de a avea jucarii. In institutie copiii nu dezvolta vreun atasament fata de o jucarie specifica, in calitate de obiect tranzitional, dat fiind ca utilizarea jucariilor depinde mult de de relatiile cu adultul semnificativ, in cazul copilului din familie, de relatiile cu mama. Copilul, in mod obisnuit investeste obiectul cu unul din sentimentele fata de ea, ceea ce si face ca el sa se ataseze in mod special de o anumita jucarie care pare fi un substitut al mamei, deci sursa de confort si securitate. Copilul isi indreapta catre jucarie sentimentele lui: furie, agresivitate si faptul ca nici o emotie nu se intoarce inapoi la el il ajuta sa deosebeasca mai clar intre jucarie si persoana (copilul primeste un raspuns emotional de la persoana si nu de la jucarie).
În contextul celor prezentate mai sus, este salutara inițiativă de a înființa casele de tip familial și de a ocroti copiii în asistență maternală.