Decizia de a adopta, descrisă retrospectiv, pare ușoară. Dar în realitate, când deja ai doi copii acasă, e greu să faci o listă rezonabilă și nepărtinitoare cu pro și contra.
Eu abia reîncep să mă bucur de prezent. De copii. De ce avem. Să ne găsim ritmul deși de-acum înainte nu va mai fi niciodată liniștit. Mai multe rotițe în angrenaj, mai multă mișcare.
Soțul meu dorește să crească și un fiu. Îl tot întreb dacă un ginere sau un nepot nu-i va satisface această dorință. Dar setea lui este prezentă, nu viitoare.
Sentimentul de urgență mă copleșește. Nu am avut nici un control asupra timpului când am adoptat primele două dăți. Mi-am învățat lecția să dau drumul la control. Dar parcă nici nu vreau să mai intru în hora adopției și a necunoscutului.
Confortul nostru prezent e mai puțin valoros decât o viață de om, salvată prin iubire.
Într-adevăr, atenția mea și energia mea ar fi mai divizare. Iar parteneriatul de joacă, experiențele de socializare, nu cresc exponențial adăugând al treilea copil, ci doar adaugă la posibilele tensiuni între trei copii cu personalități și nevoi diferite.
Cheltuielile sunt mai mari pentru călătoriile cu avionul. Avem de împărțit trei copii la doi adulți, de urmărit și îngrijit.
Haine și rechizite, cameră și jucăriile, un al treilea loc în mașină în spate, toate se găsesc. Facem loc. Ne îngrămădim. Adaptăm viața să mai adăugăm un suflet.
Așadar. Ideal ar fi să fim sunați ca un copil, fratele lor, a intrat în sistem.
Cumva, a adăuga un frate dintr-o altă familie de origine, la două surori biologice, deși nu eu le-am născut, mă întreb cum va funcționa. Se va simți ca unul dinafară? Ultimul venit. Va simți ca îi lipsește ceva ce ele două împart? Ce traume a experimentat deja? Cum le va afecta pe fete istoricul lui? Și ele au propriul trecut și propriile traume, care uneori sunt activate, zgândărite. Am eu capacitatea să navighez calm apele învolburate care ar deveni furtuni prin amestecul de și mai mulți curenți?
Birocrația, alergătura, actele, cheltuielile, mersul la medici și evaluări obligatorii. Am energie să le încep? Ca după de intru în hora terminăm și dansul și viața reală începe, cu recuperări necesare și evaluări pentru lucrurile care apar pe parcurs.
Apoi școala, și atenția susținută, teme, învățat, program și activități extrașcolare. Lăsat la bunici sau nu. Timpul nostru personal, mai ieșim vreodată la întâlnire? Sau lăsăm viața de cuplu să se ofilească pentru ca nu mai e timp de nimic?
Voi mai reîncepe vreodată o carieră sau voi sluji acasă restul vieții?
Și vine adolescența când ni se va reproșa câte în luna și-n stele. De ce i-am adoptat noi? Poate existau părinți mai buni, mai bogați, mai răbdători, mai tineri decât noi.
Când fiica cea mare mă ia la rost, nu mă pierd cu firea. Îi răspund sincer și direct. Nu țin cu dinții de aprobarea sau aprecierea ei. Deși câteodată parcă asta tot testează. Am făcut din toată inima cat de bine am știut și am putut. Și uneori cred ca ne-a chiar ieșit. Alteori mă îndoiesc de mine însămi.
Le mai spun ca ele sunt dependente de noi o vreme. O scurtă vreme. Apoi vor fi responsabile de propria viață, de propriile alegeri, și consecințe. Vor avea destulă libertate dar să nu și-o dorească prea devreme. Acum noi le îndrumăm, le inspirăm, le corectăm. Dar și noi și ele avem o viață de trăit. Iar la un moment dat când vor zbura din cuib, sper și mă rog să zboară cu bucurie, cu încredere și curaj. Apoi cu seninătate să reviziteze cuibul copilăriei lor.
Nu depind de noi restul vieții. Si nici noi de ele. Pentru ca sincer, am gustat din plin bucuria maternității. M-am împlinit in rol parental. Nu trăiesc în viitor. Sufletul meu e satisfăcut. Și dau din preaplinul harului și generozității primite la rândul meu ca și fiica.