Russell Moore – Adoptat pe viață
Adopția e, pe de o parte, “Evanghelie”. Prin ea, adopția ne spune cine suntem noi in calitate de copii ai Tatălui. Adopția ca Evanghelie ne spune despre identitatea, moștenirea și misiunea noastră ca fii ai lui Dumnezeu.
Adopția mai este si “misiune”. Prin ea, adoptia ne spune ce scop avem în aceste vremuri, ca popor al lui Hristos. Adopția misionară ne îndeamnă să ne alăturăm lui Hristos, Cel Care pledează pentru cei neajutorați si abandonați.
Odată ce vezi adevărul unui aspect, dai imediat de adevărul celuilalt și viceversa. Așa e Evanghelia. Isus ne împacă cu Dumnezeu și unul cu celălalt. Cum îl iubim pe Dumnezeu, îl iubim și pe aproapele nostru, cum îl iubim pe aproapele noastru. îl iubim și pe Dumnezeu. Îl credem pe Isus în ceea ce privește lucrurile cerești: adopția noastră în Hristos, prin urmareÎl urmăm și în lucrurile pământești: adopția copiilor. Fără aspectul teologic, accentul pus pe adopție este considerat, cu prea multă ușurință, doar un gest caritabil. Fără aspectul misionar, doctrina adopției e prea ușor considerată o metaforă.
Dar adopția e contestată, atât în aspectul ei cosmic, cât și în cel misionar. Scriptura ne spune că sunt ființe nevăzute în jurul nostru, care preferă să nu ne gândim la identitatea noastră în Hristos. Domnitorii acestui veac ar prefera să ignorăm atât realitatea eternității, cât și simbolul ei pământesc. Ar prefera să ne găsim identitatea, moștenirea și misiunea în ceea ce vedemși putem testa ca fiind al nostru, în ceea ce Biblia numește “fire” (Rom 8), nu în ritmul de viață al duhului, care nu se poate vedea. De aceea adopția nu este un act caritabil, ci este război.
Evanghelia lui Isus Hristos înseamnă că familiile și bisericile ar trebui să fie primele care adoptă orfani din țară și din toată lumea. Pe măsură ce vom înțelege mai bine Evanghelia, vom simți mai mult povara orfanilor. Pe măsură ce vom simpatiza mai mult adopția, vom înțelege mai bine Evanghelia. Această carte Adoptat pe Viață ne îndeamnă să devenim o biserică pe câmpul misiunii de adopție. În această carte, vă chem să luați în calcul în ce măsură încurajarea adopției – fie că adoptăm, fie că îi sprijinim pe cei ce adoptă – ne poate ajuta să descoperim vechea taină a credinței noastre în Hristos și să restaurăm unitatea fărâmițată și misiunea atrofiată a bisericilor noastre.
Pentru societate e de înțeles că “nu prinde” ideea adopției. La ce să ne așteptăm când viața e văzută ca o goană a genelor responsabile de egoism și supraviețuire? Una e când societatea nu înțelege ideea adopției și cumpărarea unei pisici devine “adopția” unui animal de companie. Dar, atunci când cei ce îl urmăm pe Hristos gândim așa, pierdem din vedere un aspect crucial al mântuirii noastre.
Adopția nu înseamnă numai cupluri care nu au copii sau care vor mai mulți copii. Înseamnă o adevărată cultură în bisericile noastre, care crede că adopția face parte din mandatul Marii Trimiteri și chiar din Evanghelie. Cartea aceasta este pentru familiile care vor să adopte și se întreabă dacă e bine. Este și pentru părinții care au copii adoptați și se întreabă cum să îi crească. Este pentru tații și mamele de vârstă mijlocie, ai căror copii le-au spus că vor să adopte.
Dar mai ales pentru bărbatul care se eschivează când soția lui ridică problema adopției, fiindcă își dorește “copiii lui” și care se urăște puțin pentru că gândește așa. Este pentru soția care ține, în ultumă instanță, teancul de acte necesare întocmirii dosarului de adopție pe bicicleta de fitness din dormitor, dar care se roagă cu sudoare, chiar acum, să apară liniuța roz pe testul de sarcină. Este pentru burlacul de douăzeci și ceva de ani, care își închipuie că se va căsători la sfârșitul facultății, după ce va lucra vreo doi ani, va găsi o fată drăguță, va avea o lună de miere de vreo trei-patru ani și apoi vor avea copii. Este pentru pastorul care predică despre adopție ca o alternativă la avort, în duminica în care se promovează sanctitatea vieții umane, dar care nu s-a gândit niciodată cum ar fi ca în biserica lui să fie multe familii în care copiii seamănă prea puțin cu părinții, poate nici măcar la culoarea pielii. Este pentru cuplul în vârstă care își dă zeciuiala din pensie, se coboară la mintea nepoților și se întreabă cum ar putea să ajute cuplul tânăr care se roagă în fiecare lună să devină părinți și care nu vin niciodată la biserică de Ziua Mamei.
Aș vrea să te întreb cum ar fi ca bisericilor și familiilor noastre să le meargă numele că adoptă bebeluși, preșcolari, școlari și adolescenți, ca noi, să fim recunoscuți ca acei oameni care primesc în casele lor orfanii și îi fac fiii și fiicele lor preaiubite?
Nu toți suntem chemați să adoptăm. Nimeni nu își dorește părinți care adoptă din același sentiment de datorie cu care donează pentru construcția unei noi săli de sport a bisericii. Dar, fiindcă Isus are un rol în procesul de adopție, îl avem și noi. El e Cel care ne spune că Tatăl nostru este și “Tatăl orfanilor” (Ps. 68:5). El este Cel care insistă să îi numească pe “neînsemnații aceștia” frații Lui (Mat 25:40) și care ne va spune că atunci când Îi vom auzi glasul pentru prima dată, ne va întreba dacă am făcut la fel.