Nevoile generale ale copilului sunt de fapt, o particularizare, la vârsta copilăriei a eternelor nevoi umane formulate de Maslow şi alţi autori.
Dragoste şi securitate
Reprezintă o nevoie permanentă în copilărie, dar la vârsta mică este nevoia cea mai importantă. Prin această nevoie copilul îşi construieşte ataşamentul. De măsura în care va fi satisfăcută această nevoie va depinde calitatea viitoarelor relaţii sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, în propria familie. Această nevoie este condiţia dezvoltării unui sine şi a unei personalităţi sănătoase.
“Dragostea îl face pe copil să se simtă în siguranţă cu ai lui. La dragoste trebuie să se adauge o ordine. Ordinea vieţii familiei face ca lucrurile să fie predictibile şi să aibă continuitate. Unul din teoreticienii traumei, Bruce Perry arată că dezvoltarea şi funcţionarea normală a creierului are nevoie de continuitate, predictibilitate şi dragoste. Viaţa stabilă a familiei, cu continuitate în trecut, prezent, viitor dă copilului şansa construirii unei identităţi clare.”(Ana Muntean, 2001, p. 23)
Nevoia de experienţe noi, de stimulare
Condiţionează dezvoltarea inteligenţei copilului. Aşa cum hrana bună calitativ şi cantitativ condiţionează dezvoltarea fizică, experienţele sunt condiţia dezvoltării mentale, cognitive a copilului.
“Jocul şi limbajul sunt cele mai importante activităţi ale copilului în sensul trăirii de experienţe noi. Dezvoltarea plenară a individului are loc în starea de “curgere”, de maximă satisfacţie şi implicare în sarcină. Or aceasta este caracteristica jocului. Jocul aduce bucurie şi implicarea totală a copilului într-o activitate decupată de interesul său de moment. Creierul acţionează cu potenţial maxim doar în stare de relaxare..” (Ana Muntean, 2001, p. 24)
Calitatea experienţelor copilului, cognitive şi afective, depinde de calitatea adultului care îi acompaniază experienţele. Entuziasmul, interesul, receptivitatea adulţilor faţă de încercările copilului sunt contagioase, la fel ca şi rigiditatea, îngustimea, lipsa de interes şi blazarea care sting gustul şi pofta copilului de a cunoaşte lumea ca pe un dar, pe care l-a primit de la naştere şi care îi aparţine.
Nevoia copilului de a fi apreciat şi de a-i fi recunoscute capacităţile
Copilul are nevoie de încurajări şi răsplătiri pentru a depăşi dificultăţile şi posibilele conflicte care apar în perioada dezvoltării. Încurajările adultului şi exprimarea unor exigenţe rezonabile faţă de copil sunt esenţiale în socializarea copilului.
Adultul va formula aşteptări care să permită copilului trăirea succesului în urma unui efort depus. Desigur aceasta presupune ca adultul să cunoască bine capacităţile copilului.
Recompensa pe care o dă adultul este importantă pentru stima de sine a copilului, dar şi pentru atitudinea faţă de sarcini şi faţă de efort. Recunoaşterea meritelor copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil şi nu rezultatul. Răsplătirea rezultatului şi nu a efortului va dezvolta la copil tendinţa de a vâna cu orice preţ rezultatul şi de a dispreţui efortul. .”(Ana Muntean, 2001, p. 24)
Un copil care este respectat de adulţii din jur va creşte cu sentimentul valorii şi a respectului de sine.
Nevoia de responsabilităţi
La o anumită vârstă, aceasta devine o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învaţă să se îngrijească singur: să mănânce, să se spele, să se îmbrace. Responsabilităţile cresc pe măsură ce copilul creşte şi dau copilului sentimentul puterii lui, al libertăţii în acţiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilităţi şi răspunderi şi pentru alţii, pentru cei care depind de el.
Asumându-şi responsabilităţi pe măsura capacităţilor lor, copiii învaţă în acelaşi timp regulile, tiparul după care se află un anumit lucru, ce este permis şi ceea ce nu este permis.
Nevoile de bază, fiziologice ale copilului
La vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoaşterea şi îndeplinirea lor. Ele sunt garanţia supravieţuirii şi a dezvoltării copilului.
Atunci când copilul este mic, adultul este expertul care ştie de ce are el nevoie. Mai târziu însă, copilul poate să ceară ceea ce are nevoie şi rolul adultului devine unul de ghid, îndrumându-l pe copil prin informaţii corecte. Ulterior devine un rol de partener, atunci când părintele şi copilul au un scop comun, pentru satisfacerea nevoilor comune şi poate, ale întregii familii.