Stadiile dezvoltării

Analizând factorii care influentează dezvoltarea personalității se poate spune că: 

• ereditatea constituie premisa,
• mediul este condiția,
• iar educația reprezinta factorul determinant al dezvoltării personalității umane. 

Deoarece rolul major îl indeplinește educația, putem afirma și noi precum M. Debesse: “fericit este copilul care găsește astfel, în fiecare etapă a drumului, părintele care să-i insufle treptat forța și elanul necesare împlinirii destinului său de om”.

PRIMUL AN DE VIAȚĂ:

Integritatea funcțiilor senzoriale și motorii constituie o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru dezvoltarea optimă a copilului.

Primul an de viata este dominat de trei achizitii fundamentale:

• apucarea și mânuirea elementară a obiectelor;
• mersul;
• primele cuvinte.

Începand cu varsta de 2 luni la copii functioneaza obisnuinta pentru stimulii repetati precum lumina, timbrul vocii, etc. Referindu-ne la imitare, ea functioneaza inca din primele ore care succed nasterii. Astfel, nou-nascutii pot imita expresiile faciale de bucurie, tristete si surpriza ale adultului. Aceasta imitatie senzorio-motorie, semnifica pina la aparitia limbajului, unul dintre cele mai pretioase mijloace de comunicare ale copilului.

În jurul varstei de 3 luni, pentru copil gura se transforma intr-un autentic instrument de cunoastere, fapt care ne explica obiceiul copilului de a suge orice obiect care se gaseste in preajma lui. 

Plânsul este unul dintre primele mijloace de comunicare ale noului născut. Pentru a adopta o atitudine inspirată când copilul plânge, L.Permound (1994) recomandă părinților câteva sfaturi:

• ori de cate ori bebelușul plânge, trebuie cercetată cauza;
• înainte de a-l lua in brate se recomandă adoptarea unor strategii simple, cu potențial de liniștire: schimbarea poziției copilului în leagan, distragerea atenției prin intermediul unei jucarii sau a altui obiect etc;
• dacă plânsul persistă, sugarul trebuie luat în brațe și legănat.

Surâsul înmugurește pe buzele sugarului la varsta de 3-4 saptamani, iar la varsta de aproximativ o luna apare zambetul cu functie de relationare, care este provocat de un stimul extern. Pe parcursul primelor 6 luni, fata zambitoare a adultului sustinuta de vocea acestuia, constituie factorul primordial in declansarea unui zimbet. Catre 4 luni copilul stie sa rida.

Gestica mâinilor ocupa și ea un rol important în comunicarea nonverbală. Astfel, la 4 luni, bebelusul întinde mâinile spre a fi luat în brațe, iar la 6 luni stie să salute cu mâna.

Pentru a stimula copilul în vederea achizitionarii limbajului verbal, specialiștii recomandă părintilor sa vorbeasca sugarului cât mai mult posibil, chiar și înainte ca acesta să decodifice sensul cuvintelor. De asemenea este evident fapul că odată ce copilul va dobândi limbajul verbal, vom asista la o estompare treptata a comunicarii nonverbale.

In intervalul de varsta 5-9 luni copilul reproduce activ o reusita intamplatoare, de pilda el stie sa atinga un snur care pune in miscare niste jucarii suspendate peste leaganul sau. 

In jurul virstei de 10-12 luni copilul realizeaza distinctia dintre mijloc si scop, acum el putand sa gaseasca un obiect ascuns.

Primele contururi ale conștiinței de sine a copilului se manifesta prin urmatoarele achizitii:

• la cateva zile dupa nastere, copilul isI descopera degetul mare pe care il suge cu frenezie;
• la 2 luni, isi identifica miinile pe care le analizeaza cu minutiozitate intorcandu-le pe toate fetele ca si cum ar fi vorba de niste obiecte straine;
• în jurul varstei de 7-9 luni, copilul se reperează în oglindă.

Este interesant si in acelasi timp important de amintit faptul ca recunoasterea altuia se realizeaza inaintea recunoasterii de sine.

Referindu-ne la evolutia pe plan afectiv a copilului in primul an de viata, putem afirma ca aceasta este puternic influentata de relatia pe care acesta o stabileste cu mama lui, sau in unele situatii cu persoana substitut. M. Ainsworth prezinta intr-un asemenea context pe “mamele sensibile” ca fiind acelea care stiu sa vada lucrurile din perspectiva copilului, fiind permanent racordate la toate mesajele care le parvin din partea acestuia si de asemenea le raspund cu promptitudine maxima.

Este important de amintit faptul ca atasamentul fata de mama se dezvolta oricum, chiar si in ipostaza ca aceasta isi brutalizeaza copilul.

Conform opiniei lui Ainsworth, exista 2 tipuri de atasament:

• unul de securitate, varianta optima care genereaza la copil un comportament sociabil si cooperant;
• altul de insecuritate, care genereaza copilului un surplus de agresivitate si dependenta.

Chiar daca noul nascut face distinctia dintre persoanele familiare si cele nefamiliare inca de timpuriu, initial el nu protesteaza la plecarea adultului cu care s-a obisnuit. 

Dupa virsta de 6-7 luni, se poate vorbi de cristalizarea unui atasament specific, dovada ca preferinta sa pentru o anumita persoana (de regula mama) este evidenta. Conform opiniei unor autori, copiii protesteaza mai putin cand mama pleaca dar ii lasa acasa si nu intr-un loc strain. De asemenea, ei sunt mai putin stresati cand mama iese pe o usa cunoscuta decat pe usa care este utilizata rareori.

Privarea copilului de prezenta mamei genereaza aparitia hospitalismului care in esenta consta din ansamblul tulburarilor somatice si psihologice care survin la copil, pana la 18 luni, datorita absentei totale a mamei (in cazul unei absente partiale, apare depresia anaclitica).

Evolutia depresiei anclitice cunoaste trei etape distincte:

• cea a revoltei, cand apare o deprimare a tonusului muscular si alterarea somnului;
• cea a abandonului, concretizata prin frecvente perioade de plans si insingurare, la care se adauga o mare vulnerabilitate in fata bolilor;
• cea a apatiei, cand se manifesta o devitalizare psihica si fizica dezolanta, ce marcheaza definitiv destinul copilului.

Pentru a preintampina cat mai mult posibil eventualele traumatisme ce pot surveni in urma separarii temporare a copilului de mama, este de dorit ca acomodarea sa se produca treptat, iar schimbarea respectiva sa nu coincida si cu alte modificari esentiale precum ar fi de pilda intarcarea.

Referindu-se la importanta afectiunii parentale pentru copil in perioada primului an de viata, G.Getz (1986) afirma ca: “este mai bine să greșim arătând prea multă iubire decat prea puțină”.    

Achizitiile motrice aferente primului an de viata sunt urmatoarele:

• la 1 luna, mișcările sunt haotice, necoordonate;
• la 2 luni, copilul se întoarce de pe o parte pe spate;
• la 3 luni, ține capul singur;
• la 4 luni, apucatul devine un pretios mijloc de cunoastere atat a propriului sau trup, cat si a mediului apropiat (ducand la gura orice obiect);
• la 6 luni, sta in sezut nesprijinit si isi prinde piciorele. L. Pernoud (1994), sugereaza ca incepand de la 4 luni, sugarul sa fie instalat intr-un fotoliu cu speteaza, in reprize de cate 1-2 ori pe zi si cu o durata care, in total, sa nu insumeze la inceput mai mult de 30 minute;
• intre 6-9 luni incep primele manevre de deplasare, utilizand mai multe strategii: tarare, in patru labe, cu rotobilul;
• intre 9-12 luni, copilul se ridica singur si merge sprijinindu-se de obiectele din jur sau de adult.

Referitor la activitate, în primele luni ea este destul de redusă având in vedere ca somnul ocupa detasat cea mai mare parte din bugetul de ore ale unei zile (astfel, la 4 luni, copilul mai doarme inca 16-18 ore pe zi). Cu privire la orarul de masa si somn, majoritatea specialistilor opteaza pentru o anumita ritmicitate care, chiar daca nu este prea rigida (mai ales in primele 3 luni), sa se instituie ca o parghie de disciplinare. Pe aceasta cale, parintii vor contribui la formarea unor deprinderi alimentare, igienice si de calire a organismului.

Intrucat copilul este un jucator innascut, familia sa are la dispozitie un excelent mijloc de a ocupa timpul diurn al acestuia. La acesta varsta, pentru copil, jocul constituie un pretios instrument de cunoastere. La acest capitol, exista cateva principii care trebuiesc respectate:

• jocul si jucariile sa fie in concordanta cu preferintele fiecarei varste;
• sa se evite transformarea jocului intr-un mijloc de discriminare sexuala, ceea ce inseamna ca, in cazul cand copilul se simte atras de o jucarie, cotata ca apartinand celuilalt sex, sa nu i se refuze accesul la ea in virtutea unor prejudecati absurde;
• sa se aleaga jucarii simple, nesofisticate care sunt calea cea mai buna de stimulare a imaginatiei. In acelasi context, trebuie preferate jucariile ieftine, caci de regula copilul nu manifesta nici un respect pentru lucruri;
• sa se evite jucariile periculoase (ochi de sticla, baterii minuscule care pot fi inghitite etc.), in acest context fiind binevenita recomandarea: “copilului mic sa-i dati jucarii mari”;
• sa se evite jucariile ce stimuleaza agresivitatea si cruzimea;
• la baie se prefera jucariile care plutesc (pesti, rate etc.).

Deoarece copilul este avid de miscare, imediat ce varsta ii va permite, el trebuie plasat intr-un tarc, unde sa i se dea din timp in timp cate o jucarie (si nu toate deodata), pentru ca sa nu se simta neglijat si abandonat.

Pana la 7 luni, partenerul de joc al copilului este exclusiv adultul, intrucat asa cum arata I.L.Moreno, pana la aceasta varsta, el manifesta dezinteres fata de prezenta altui copil. Abia intre 7-9 luni copilul schiteaza o deschidere spre alti copii din ambianta apropiata.

Avand in vedere faptul ca inca de la nastere fiecare copil este un unicat inconfundabil, inseamna ca si educatia acestuia trebuie sa se plieze pe caracteristicile fiecarui caz. O exigenta educativa majora pentru parinti este aceea de a accepta si iubi copilul asa cum este, indiferent de calitatile si defectele sale. 

PRIMA COPILĂRIE (1 – 3 ani):

In cadrul acestei perioade se dobandeste aproximativ 60I din experienta fundamentala de viata.

Pe plan motric, cele mai importante achizitii sunt mersul si perfectionarea miscarilor mainii. Majoritatea miscarilor sunt perfectionate prin imitarea activa a adultului. Deprinderea de a se imbraca si dezbraca se formeaza in timp, cu mentiunea ca dezbracatul se invata mai usor decat imbracatul.

In aceasta etapa a dezvoltarii, memoria copilului are un caracter involuntar, mecanic si afectiv, ceea ce inseamna ca el retine mai ales lucrurile care il atrag.

Imaginatia copilului se exerseaza cu ocazia micilor povestiri ce ii sunt relatate de membrii familiei sale, fapt care constituie si un bun prilej de a stimula capacitatea de vorbire a copilului. In perioada varstei anteprescolare se pun bazele limbii materne. Debitul verbal este intr-o continua ascensiune. Astfel, daca la 2 ani copilul reda o povestire din 30 de propozitii cu 2 personaje in  3-4 propozitii, la 3 ani el utilizeaza deja 7-8 propozitii.

In jurul varstei de 2 ani, debuteaza o intensa perioada interogativa in care copilul foloseste intens intrebarea: “ce este asta?”, pentru a-si manifesta interesul sau pentru cunoasterea identitatii obiectelor.

Referitor la dezvoltarea gandirii, putem afirma ca rezolvarea problemelor se bazeaza pe manuirea concreta a obiectelor, iar confruntarea cu o chestiune abstracta ii creeaza copilului evidente dificultati. Cea mai importanta achizitie a acestui stadiu este capacitatea de a utiliza simboluri (inclusiv cuvinte).

Legea care guverneaza universul afectiv in aceasta etapa, este legea celei mai mari tentatii. Dintre starile afective care dau culoare primei copilarii, amintim urmatoarele:

• impresionabilitatea; copilul este gata sa plinga daca aude o melodie trista;
• este avid de afectiune, motiv pentru care apeleaza la orice artificiu pentru a fi mangaiat si devine gelos atunci cand mama acorda atentie altei persoane;
• cand este certat, traieste un anume sentiment de abandon si afiseaza o mima suparata;
• dupa 2 ani, copilul este rerceptiv fata de umor, ii plac glumele si pacalelile;
• la 2 ani si jumatate, ca urmare a luptei dintre nevoile sale in plina ascensiune si posibilitatile sale modeste, se instaleaza negativismul primar, care se manifesta prin comportamentul sau recalcitrant, impulsiv, fluctuant fata de adult. Acest fenomen poate fi intarit de admiratia adultului la reactiile protestatare ale copilului, considerandu-le o promisiune pentru o personalitate accentuata in plina ascensiune.

In prima copilarie activitatea se perfectioneaza prin intermediul unor mecanisme fundamentale printre care amintim:

• imitatia adultului;
• asimilarea si consolidarea unor deprinderi noi;
• inhibarea unor reactii neadecvate.

Activitatea fundamentala a varstei este jocul, care la 2 ani ocupa aproximativ 90I din timpul sau diurn. Cat priveste partenerul de joc, adultul ocupa rolul primordial. Pana la varsta de 3-4 ani nu trebuie sa i se pretinda copilului sa fie ordonat cand se joaca, singurul lucru pe care il poate pretinde adultul este sa fie ajutat de copil la stransul jucariilor.

Pentru a determina eficacitatea dresajului sfincterian, parintii trebuie sa aiba in vedere cateva principii:

• adultul sa manifeste o atitudine cala, destinsa si nu nervoasa;
• dupa 18 luni trebuie instalat cu regularitate pe olita si ridicat imediat dupa ce si-a facut nevoile;
• daca intarzie, nu trebuie tinut peste 10 minute, transformand statul pe olita intr-o pedeapsa;
• trebuie laudat pentru orice reusita;
• cand copilul refuza sa se aseze pe olita, nu trebuie fortat. Ca urmare se intrerup “sedintele” pentru o perioada si dupa un interval de timp se reiau din nou.

Referitor la vizionarea programelor TV, s-a constatat ca atunci când ea este in exces, stimuleaza lenea intelectuala.

A DOUA COPILĂRIE (3 – 6/7 ani ) – vârsta preșcolară

Odata cu intrarea în gradiniță a copilului, orizontul său existențial se extinde deosebit de mult. Acest fapt nu diminuează deloc importanța educației în familie, fenomen evocat de expresia: “cei șapte ani de acasă”. 

Întreaga activitate a copilului, îndeosebi cea de joc, solicită intens memoria copilului. Aceasta, continua sa aibe o puternica amprenta afectiva (retine mai ales ceea ce l-a emotionat intens fie pozitiv sau negativ), dar si intuitiv-concreta (memoreaza mai usor informatia ilustrata prin imagini).

In aceasta perioada zestrea de cuvinte a vocabularului sporeste simtitor, regimul lingvistic din familie avand un rol decisiv in acest sens.

Limbajul prescolarului dobandeste o amprenta situationala, in sensul capacitatii copilului de a-si adapta limbajul al caracteristicile interlocutorului. Tot la aceasta varsta se structureaza si limbajul interior (pentru sine).

Daca la 3 ani, copilul confunda fantasticul cu realul, dupa varsta de 5 ani fantasticul devine doar o conventie dictata de joc, ceea ce demonstreaza progresele intelectuale pe care le-a realizat.

Treptat se consolideaza volumul, concentrarea si mobilitatea atentiei. Astfel, concentrare inregistreaza ameliorari succesive: daca la prescolarul mic este  de 5-7 minute, la prescolarul mijlociu este de 20-25 minute, iar la prescolarul mare este de 45-50 de minute, insa aceasta este strict proportionala cu interesul copilului pentru activitatile desfasurate.

Afectivitatea prescolarului, la inceputul acestei etape se distinge prin caracterul ei exploziv, instabil, pentru ca ulterior starile afective sa devina mai profunde si mai nuantate:

• la 3 ani, apare vinovatia si pudoarea;
• la 4 ani se schitează mândria;
• la 5 ani, apare sindromul bomboanei amare, respectiv starea afectiva pe care o traverseaza copilul cand primeste o recompensa nemeritata;
• la 6 ani, se manifesta criza de prestigiu, adica disconfortul pe care il traieste copilul ori de cate ori este mustrat pentru o fapa reprobabila.

Prescolarul este capabil sa indeplineasca si activitati care ii plac mai putin, daca prin aceasta va provoca o bucurie celor dragi, pregatindu-si astfel terenul pentru o activitate placuta.

La varsta prescolara se pun bazele personalitatii copilului. Astfel, pe fondul unui anumit tip temperamental (cu filiatie ereditara) se schiteaza primele trasaturi caracteriale pozitive generate de joc sau de alte activitati colective: initiativa, independenta, hotarare, stapanire de sine etc

Formarea caracterului la prescolar are o motivatie practica si presupune mai ales adeziune afectiva decat rationala la normele morale. Copilul este capabil sa interiorizeze unele reguli stabilite de familie sau de gradinita.

In jurul varstei de 4 ani, copilul simte nevoia unui partener de joc, altul decat adultul. Daca partenerul de joc lipseste, copilul este capabil sa-si creeze unul imaginar. Tot in aceasta perioada numarul jucariilor scad, dar cresc substitutele lor imaginare.

Desi coordonarea si randamentul miscarilor evolueaza, ele au un caracter fluctuant; asa se explica frecventa atitudinea ambigua pe care o are prescolarul in fata masinilor, motiv pentru care la aceasta varsta se inregistreaza cel mai mare numar de accidente rutiere.

In edificarea moralitatii se impun doua linii strategice:

• capacitatea constientizarii greselilor de catre copil;
• eliminarea minciunii intentionate, care apare in jurul varstei de 4 ani.

Deoarece in jurul varstei de 4 ani se manifesta complexul Oedip, caracterizat prin dragostea excesiva a copilului fata de parintele de sex opus si ostilitate fata de parintele de acelasi sex, se recomanda ca parintele preferat sa nu incurajeze copilul in excesele sale afective, iar cel marginalizat sa nu ii declare “razboi”.         

VÂRSTA ȘCOLARĂ MICĂ (6/7 – 10/11 ani)

Intrarea in scoala il plaseaza pe copil sub influenta fortelor iradiante ale culturii. Dobandirea scris-cititului si al calculului aritmetic restructureaza substantial capacitatea de cunoastere a individului. Dar impactul cu aceasta realitate incolora din punct de vedere afectiv, pe care i-o ofera scoala, semnifica si o autentica infuzie de realism, ce ii va redimensiona intreaga personalitate si odata cu aceasta si imaginea despre lume, altii si sine. Oricat de mult il mai fascineaza pe copil jocul, acesta cedeaza din teren activitatii de invatare.   

Uitarea este cea care vizeaza mai ales comportamentul copilului. Astfel se explica faptul ca in ca in clasa intaia, copilul uita frecvent tema pe care o are de pregatit pentru ziua urmatoare, dupa cum isi uita frecvent si diverse rechizite scolare indispensabile. Incepand din clasa a treia, copilul face eforturi de a-sI cultiva voluntar memoria, apeland la diverse repere ajutatoare pentru a o eficientiza. 

Progrese semnificative se constata sI in ceea ce priveste capacitatea de reproducere. Daca initial reproducerea era cat mai fidela (textuala), pe masura acumularii de cunostinte scolarul mic este tentat sa faca mici reorganizari ale textului asimilat. 

Deoarece pana la sfarsitul acestei etape, scrierea este dublata de un limbaj mai mult sau mai putin sonor, pentru a preintampina aparitia greselilor de scriere, trebuie evitata orice activitate masticatorie, ce poate perturba acest proces (utilizarea gumei de mestecat).

Eficientizarea procesului de invatare la scolarul mic, reclama cunoasterea particularitatilor pe care le inregistreaza aceasta activitate la varsta respectiva:

• incapacitatea lui de a face deosebire intre lucrurile esentiale sI cele neesentiale;
• pentru ca doreste sa fie cat mai expeditiv si sa asimileze lectia imediat, nu zaboveste asupra materialului respectiv;
• foloseste mult invatarea pe de rost, fiindca vocabularul sau este inca destul de sarac sI este mai usor sa apelezi la un text deja elaborat.

Evolutia pe care o sufera imaginatia reproductiva, ii permite micului scolar sa inteleaga mai profund timpul istoric, raportul dintre evenimente sI fenomene. 

In stransa filiatie cu imaginatia reproductiva se dezvolta si imaginatia creatoare, care se exerseaza in activitatI creative: joc, momente de fabulatie etc. 

Scolaritate mica ofera teren feril si pentru dezvoltarea sentimentelor morale, intelectuale si estetice. In aceasta perioada pot aparea si stari negative precum: invidia, paratul, dezinteresul fata de studiu etc. Intrucat la aceasta varsta copilul este deosebit de influentabil de anturaj, familia si scoala trebuie sa actioneze deliberat si consecvent pentru consolidarea trasaturilor pozitive sI asanarea celor negative.

PUBERTATEA / ADOLESCENȚA: identitate – confuzie de rol

Copilăria se termină prin orientarea copilului spre muncă şi prin însuşirea abilităţii de muncă. Perioada în care copilul se consacră proceselor de muncă este caracterizată de o dezvoltare relativ liniştită. Această dezvoltare mai liniştită durează până la pubertate, perioadă în care puberul dispune de noi posibilităţi fizice şi sexuale.

Pubertatea este o perioadă critică pentru crearea unei identităţi e “ego-ului”. Copilul îşi petrece timpul în această perioadă de obicei în sânul unui grup de tineri, care se delimitează net de alte grupe.

Ideologie şi frontiere

În cazul tinerilor, care au un bagaj solid din perioadele de dezvoltare anterioare, pubertatea este caracterizată de o sănătoasă eliberare de generaţia părinţilor şi o orientare către tineri de aceeaşi vârstă. În acest caz tinerii îşi vor dezvolta identitatea evitând o gravă confuzie în ceea ce priveşte viitorul lor şi noţiunea de identitate.

Tânărul care nu a avut parte de condiţii corespunzătoare, nu se va mulţumi cu apartenenţa la grupuri de “tineri obişnuiţi”. El va avea tendinţa de a aparţine unor grupuri caracterizate de vederi şi atitudini radicale.

Aceşti tineri care de obicei sunt caracterizaţi de o lipsă de independenţă, de lipsa dorinţei de a lucra şi de o mare dependenţă de părerile şi atitudinile altora, devin uşor victime ale diverselor tipuri de abuz: alcool, droguri, etc. Mai târziu în viaţă le va fi greu să-şi îndeplinească îndatoririle în familia imediată şi cerinţele puse de aceasta de a renunţa la propriile necesităţi şi dorinţa

Problemele adultului văzute prin prisma copilăriei

Pornind de la această bază teoretică este mai uşor să înţelegem unele din dificultăţile în viaţa de adult în raport cu condiţiile de creştere din copilărie. Cu cât o persoană a avut în copilărie mai multă siguranţă, stabilitate şi intimitate afectivă, cu atât este mai bine pregătită pentru a se adapta cu succes cerinţelor vieţii de adult.