Copiii se răcesc, planurile se schimbă, mâncarea se mănâncă și trebuie cumpărată și gătită alta, jucăriile să împrăștie și praful se depune, iar curățenia nu ține nici până ne așezam jos.
Uneori mergem din inerție. Supraviețuim. Și ne bucurăm ca fiecare zi e o nouă șansă sa facem mai bine. Deși uneori, tot ce avem nevoie e să fim prezente, trup și suflet.
Uitasem să mă bucur anul ăsta. Mă uitam în oglindă și simțeam ca am îmbătrânit 10 ani ca nu mai zâmbisem de ceva vreme. Fața mea relaxată este destul de încruntată.
De o lună am schimbat macazul și am hotărât să fiu prezentă aici și acum. Să mă împrietenesc cu disconfortul, nu doar să-l tolerez. Și să mă las încântată de bucuriile mărunte ale vieții.
Atmosfera în casă mea s-a luminat când m-am luminat și eu. Am dat vina pe multe lucruri (copiii nu mă ascultă, soțul nu mă ajută) dar în mare parte mă țineam cu dinții de responsabilități și mă înecam în ele supărată.
Nu știu de ce, au ajuns la ochii mei mai multe povești nefericite cu copii adoptați ajunși adulții. Și un gând care îmi fura bucuria era: ce rost are toată munca și tot sacrificiul. Dacă nu mă bucur acum și nu mă bucur nici când copiii sunt mari, de ce oare am adoptat. Îmi era și rușine de întrebarea asta dar am început încet să îmi împărtășesc inima cu soțul meu. Și să îmi aerisesc mintea. Citind si alte povești reale dar încurajatoare, am început să capăt o nouă perspectivă. Mi-am vărsat oful și în rugăciune lăsând din mâini controlul. Schimbarea s-a produs gradual. Un pic de bucurie azi, o mulțumire mâine. O masă făcută de soț. O pauză când s-a putut, nu când n-am mai putut eu. Și acum simt ca intru în bucuria sărbătorii de Crăciun cu toată inima, nu bombănind, sau plângând, cum am făcut anul trecut.
Nu știu unde te găsești. Cert este că singuri nu reușim. Avem nevoie de oameni în jur, care să ne vadă deplin și care să nu-și întoarcă privirea când suntem copleșiți de responsabilități dar și când ne bucurăm din toată inima de o reușită sau de viața.