Mi-am înăbușit curiozitatea ca și copil, pentru ca nu prea era loc de întrebările copiilor în acea generație, și de asemenea, curiozitatea despre oameni era prea soră cu bârfa, iar oamenii care puneau prea multe întrebări erau suspicioși și incomozi.
Astăzi învăț să pun întrebări cu empatie și să dau voie curiozități să mă ajute să navighez contexte sociale și profesionale.
Aseară la masă, Conrad meu mi-a turnat un pahar de vin alb desfăcut pentru a găti iepurele, și Jackie (10 ani) zice: “mă bucur ca nu sunteți alcoolicii ca și ceilalți părinți ai mei.” Conrad s-a simțit ofensat că suntem comparați cu părinții biologici. O reacție naturală pe care încă el însuși învață să o gestioneze și să o proceseze.
Însă am afirmat cu voce tare ca e sănătos ca ea sa își exprime opiniile și să le discutăm, decât să le înăbușe. Apoi am discutat îndelung despre ce înseamnă a fi alcoolic și de ce crede că părinții biologici erau așa.
Apoi Jackie zice: “probabil părinții biologici mă urau”. Am lăsat un moment de pauză și mi-am exprimat opinia personală, ca îmi vine greu să cred ca o urau, dar am întrebat-o de ce crede asta. “Pentru ca nu aveau nimic, și să crești un copil e greu, și eram o povară pentru ei. Și probabil plângeam mult, că îmi era frig și foame.”
Despre mama biologică vorbesc mereu cu empatie și tristețe. Chiar nu știu prin ce stări o fi trecut, dar îmi imaginez.
I-am spus: “vrei să știi un secret? … și eu și tati am plâns ca bebeluși. Așa își cer bebelușii drepturile, și își exprimă nevoile și e în regulă să plângi, mai ales ca bebeluș.”
Apoi mi-a spus cum își imaginează ca arată: cu părul scurt, o combinație între mine și îngrijitoarea de la grădiniță, de acum 5 ani. La care Ivy contribuie: “eu mi-o imaginez ca pe doamna de curățenie de la piscină, cu pielea mai așa, cu părul mai așa și cu dinții mai strâmbi.” De ce crezi ca are dinți mai strâmbi? întreb eu: “ca nu s-a dus niciodată la dentist.”
“Îmi imaginez ca dacă ne-am întâlni cu ea ar fi și tristă și supărată”, spune fiica mea mare. De ce crezi? Întreb eu sincer curioasă. “Ca voi ne aveți pe noi, si viața noastră e bună, și ea n-are nimic.” La care Ivy din noi contribuie: “eu cred ca deja ea a murit, că-i bătrână”
-Eu am visat-o săptămâna trecută, zice Jackie.
-Și ce ai visat?
“Am visat ca m-a găsit și m-a luat de la voi și am trăit cu ea pe străzi doi ani. Când în sfârșit m-am întors acasă la voi, ea a fost foarte supărată și a zis: ‘dacă nu o pot avea, nici nici voi să n-o aveți’ și m-a omorât.” …oh, ce vis trist.
⁃ Ivy unde era?
⁃ Ea nu era născută. Nu făcea parte din vis.
⁃ Oh…
⁃ Eu mă bucur ca suntem o familie și voi sunteți părinții noștri. Spun amândouă în unison.
Adevărul e ca își exprimă recunoștința și iubirea mai des toamna asta, mai expresiv, și fizic și prin cuvinte. Îmbrățișări lungi, oftând adânc și spunându-mi: “maaaami mea”. Le întâlnesc acolo cu drag. Și călătorim împreună.