“Attaching in Adoption – practical Tools for Today’s Parents” (chapter 3),
Deborah D. Gray
Separarea și pierderea persoanelor de care s-au atașat copiii pot avea implicații pe lungă durată asupra lor, implicații care pot afecta toate aspectele dezvoltării și comportamentului acestora.
Cunoașterea procesului durerii (adică stadiile de acomodare la separare și pierdere) îi poate ajuta pe parinții adoptivi, să înțeleagă și să rezolve comportamentul copiilor care au fost separați de familiile lor naturale.
Tipuri de suferință
Exista trei tipuri de suferințe ale copiilor, de vârste mici și medii:
Există în primul tip de suferintă, o suferință de neînlaturat: pentru a crește este nevoie ca, copilul să învețe că mama nu poate să stea întotdeauna cu el, ca nu se poate dori și obține totul, că unele reguli sunt necesare. Pentru a deveni mare, copilul trebuie să învețe puțin câte puțin, să se rupă de placerile și de siguranța de a ramâne mic. Pentru a putea învăța toate acestea, copilul are nevoie de foarte multă dragoste, foarte multă răbdare, și foarte multă coerenta din partea părintilor.
Suferința de al doilea tip nu este indispensabilă, dar cateodata din păcate este inevitabila. Când se întamplă o nenorocire sau un doliu în familie, când apare o boală grea a copilului sau a unei rude, când parinții se despart, sau mai simplu, când se naște de exemplu o surioară și se reduce un pic atenția dată de părinți, atunci nu se pot, din păcate, evita suferințele copilului. Ceea ce se poate face este de a nu-l lăsa singur, de a-l ajuta să vorbească, să se manifeste, să-și exprime sentimentele de frică de incertitudine, de protest, de mânie.
Suferința, cel de-al treilea tip, poate și trebuie sa-i fie evitata copilului dacă se doreste ca acesta să crească sanatos și liniștit. Această suferință este cauzată de ignoranță, de nepăsare, de incapacitatea adultului de a asculta, de a înțelege, de a fi atent și apropiat de copil. Această suferință este cauzată și de neglijență, de violența psihologică și fizică a adultului față de copil.
Procesul durerii
Atunci cand copiii sunt nevoiti sa paraseasca mediul in care au crescut, ei experimenteaza primul tip de suferinta: o separare de persoanele cu care au trait anterior, indiferent daca acestea fac parte dintr-o institutie, din familia lor naturala sau din familia asistentului maternal profesionist. In aceasta situatie, copiii vor intelege separarea ca un fel de pierdere si daca pierd complet contactul cu familia naturala acest sentiment va deveni si mai intens si confuz. Copiii vor parcurge procesul durerii chiar daca modalitatile concrete in care ei traiesc aceasta experienta vor fi unice pentru fiecare copil. Exista cinci faze generale ale durerii, pe care atat copiii cat si adultii le parcurg ori de cate ori sufera o pierdere.
Aceste faze pot fi ilustrate foarte semnificativ de pierderea unui apel telefonic pe care-l asteptati de la o perosna afoarte importanta. Imaginati-va ca suna telefonul, va grabiti sa raspundeti stiind ca trebuie sa sune cineva drag, dar chiar in momentul cand ajungeti la telefon, acesta se opreste. Reactiile sunt:
– faza de soc si negare: “O, nu-i adevarat. Nu se poate sa se fi oprit.”
– faza de manie si vina: “De ce nu a sunat mai mult?” sau “De ce nu am fost in stare sa ajung aici mai repede?”
– faza de tristete si disperare: “Acum n-o sa mai pot vorbi cu persoana care m-a sunat.”
– faza de intelegere si acceptare: “Ei bine, daca este ceva foarte important va suna din nou.”
– faza de integrare: va intoarceti la ce faceati anterior sau veti incepe o alta activitate.
In cazul unui apel telefonic, procesul descris mai sus dureaza numai cateva secunde, dar in situatia unei pierderi majore sau separari (de exemplu moarte, divort sau ocrotire temporara) procesul poate dura cel putin un an si de obicei dureaza chiar mai mult. Pentru copii, acest lung proces poate avea un impact puternic asupra comportamentului lor si poate chiar intarzia dezvoltarea lor. De asemenea, procesul nu se desfasoara lin: fazele se pot suprapune pe alocuri, pot avea loc regrese sau progrese in evolutia lor.
Șocul și negarea
Copiii pot exprima aceste sentimente prin a refuza sa accepte ceea ce se intampla, de exemplu: fugind intotdeauna spre usa pentru a vedea daca nu este persoana de care s-a atasat, chiar daca li s-a spus ca aceasta nu-l poate vizita. Sau poate pune aceeasi intrebare din nou si din nou, parand a nu intelege raspunsul.
Mânia și vinovăția
Copiii isi pot exprima mania fata de persoanele de care s-au atasat fie prin refuzul de a vorbi cu ei cand sunt vizitati de acestia, fie prin distrugerea lucrurilor pe care acestea le-au daruit. Isi pot arata mania si fata de familia adoptiva sau alti copii din familie printr-un comportament agresiv sau distructiv.
Tristețe și disperare
Copiii pot sa-si exprime tristetea interiorizandu-se, evitand contactul si conversatiile cu alte persoane. Sau acesta se poate manifesta printr-un comportament dificil, testand astfel devotamentul familiei adoptive. Copilul nu este constient de motivele aflate in spatele actiunilor sale, dar comportamentul sau este o consecinta a disperarii si a unui respect de sine scazut. “Mamica mea (care poate fi asistenta maternala profesionista) nu ma mai vrea, deci nu merit sa fiu iubit. In concluzie nici alte persoane nu ma pot iubi.”
Înțelegere și acceptare
Copiii pot fi ajutați să accepte ceea ce li s-a întamplat și pot fi pregătiți pentru noi situații de schimbare, astfel încat nu vor mai suferi atât de puternic de pe urma separării.