Am intrat intr-un aparent regres de cooperare, de abilitați organizatorice, de a urma pași mai mulți fără munca de convingere sau sa-i reamintesc.
O stare persistenta de nemulțumire îmi declanșează mie tot felul de reacții de frustrare. Am trecut de la încurajare, la a lasă emoțiile sa-si urmeze cursul, la a încerca sa ințelege ce se ascunde in spatele lor, la a trage linie si a spune gata. Nu mai vreau sa aud nemulțumirea si pesimismul.
Si adolescenții si Preadolescenții se găsesc le cercul siguranței revenind la cei care ii îngrijesc si ii protejează, pe care oi iubesc, sa primească validare, ca încă sunt văzuți, apreciați, iubiți. Doar ca cer validare in moduri tot mai neplăcute. Ca un cactus care se cere îmbrățișat. Cercul siguranței mi-a amintit de motto-ul lui: sa ne amintim noi părinții ca suntem mai mari, mai puternici, mai înțelepți si mai buni.
Sap adânc sa nutresc sentimente pozitive fata de copilul meu care îmi apasă toate butoanele, si care parca regresează deoarece lucrurile pe care le controlam trebuie sa le las din mâna ca ea sa învețe sa le gestioneze. Si doare. Si e frustrant, iar ea își cere libertatea cu o mâna si cu cealaltă cere ajutorul.
Mai înțelepți si mai buni. Face toată diferența la faptul ca suntem într-adevăr mai mari si mai puternici. Autoritatea noastră zidește si-i întărește in măsura in care ne amintim ca suntem chemați sa fim înțelepți si buni.