Categories
adoptie asistenta maternala experiente incurajare povesti personale

O misiune comună

M-a inspirat abordarea activ curajoasă a unei femei din America, Janie Finn, care având doi copii biologici sub 3 ani, s-a horărât să își deschidă casa și inima pentru a deveni asistentă maternală. Pe rând a adoptat încă trei copii, și prin casa și inima lor s-au adăpostit pentru o vreme peste 20 de copii în sistemul de protecție. În tot acest timp, nu doar că și-a păstrat frumusețea, luminozitatea, dragostea, dar parcă toate au înflorit mai frumos, cu o mireasmă de iubire și curaj care înțelege durerea. Cum a reușit?

Câțiva ani i-a tot vorbit soțului ei despre ideea de a primi în casă copii din sistem. Multă vreme el i-a răspuns pasiv “sigur, ne vom interesa de ceea ce înseamnă să ne atestăm ca familie de plasament”. Povestindu-i unui prieten despre ideea soției, acesta l-a îndemnat să se oprească să asculte atent dorința aceasta a soției, pentru că momentan el pare doar că o amână, sperând “să-i treacă”.

Luând serios în considerare nevoile curente ale copiilor lor biologici, au hotărât că își vor deschide casa pentru un copil, pentru câteva luni. Ceva s-a schimbat în ei, și din aproape în aproape au continuat să facă asta, mereu cântărind siguranța și nevoile copiilor ce îi aveau deja în grijă. Au fost zeci de situații în care au trebuit să spună nu, sau nu acum. Au fost situații în care inima lor s-a frânt pentru copiii de la care au trebuit să își ia rămas bun.

O fraza pe care o aud des este “n-aș putea face asta, m-aș atașa prea mult” la care ea răspunde că atașamentul este și ideea. Câteva luni, sau chiar câteva zile de iubire generoasă poate schimba traiectoria vieții unui copil. Și toată familia iubește generos. Împreună.

O altă întrebare pe care o primește des: “nu ți-e frică de felul cum vor fi afectați copiii ceilalți de tranziția copiilor care vin și pleacă din familia voastră?” Răspunsul ei m-a marcat. Ea zice că slujirea ei îi oferă oportunitatea să-i implice și pe ei în acest proces. Și prezența copiilor ei, ca frați de plasament, și cuvintele lor, generozitatea lor, sacrificiile și eforturile lor șlefuiesc în ei un caracter extraordinar. Le cere opinia, le ia pulsul, le oferă unelte și cuvinte de înțelepciune, și îi ia ca parteneri în această călătorie extraordinar de împlinitoare, zdrobitoare, încurajatoare, plină de iubire și de har.

Nimeni nu ne-a promis că va fi ușor dar alegerile noastre ne șlefuiesc atitudinea plină de curaj.

Soțul meu zice să ne atestăm din nou. Eu abia simt că îmi trag sufletul și mă bucur din nou de rolul de mamă. Fetele s-au atașat deplin și și-au găsit locul și ritmul. Dar mi-am dat seama că încep să îmi închid inima și să trag fermoarul de egoism. Ne este bine. De ce să stricăm armonia? Și așa încep să mă rog, să nu las frica de schimbare să ia forma dorinței de a le proteja pe ele. A ne deschide casa și inimile este o decizie pe care trebuie s-o luăm împreună. Însă călătoria celei de-a doua adopții a fost vindecătoare pentru prima fiică. O experiență de generozitate, de procesare a propriei tranziții… ea a reflectat ritmul și inima noastră.

Suntem o familie cu o misiune. Împreună. Adopția face parte din poveste. Nu este ceea ce ne definește identitatea, însă cu siguranță își lasă amprenta. Iar noi ne trăim povestea cu uimire și recunoștință.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.